Hărțuirea stradală – sau despre cum o legislație există însă nimeni nu o pune în aplicare
11 minute • Laura Ene • 25 octombrie 2020
Dacă ai deschis articolul șansele sunt că probabil știi deja ce e hărțuirea stradală, cel puțin intuitiv. Scopul articolului de față e să analizăm, pe de o parte, cum definim din punct de vedere juridic acest comportament, iar pe de o altă parte să facem o mică analiză sociologică a fenomenului. Pentru cel de-al doilea punct vom folosi ca material didactic video-urile unui vlogger cunoscut sub numele de Arman Abbasi.
Ce e exact hărțuirea stradală?
O formă de hărțuire psihologică care are loc în spațiile publice (în general pe stradă, de aici și numele) de către o persoană necunoscută. Aflată la granița cu hărțuirea sexuală (în sensul ei comun, nu în sensul definiției din codul penal, dar ajungem și acolo), este uneori dificil de înțeles cum te poți apăra împotriva ei.
Genul acesta de hărțuire stradală se concretizează în general prin catcalling, sau atunci când o persoană random adresează „complimente” unei alte persoane necunoscute, și poate lua diverse forme: de la „Ce frumoasă ești, nu-mi dai și mie numărul tău de telefon?” sau „Hei păpușa!”, până la comentarii cu tentă sexuală, făcute în spirit de „glumă”.
Ce au în comun aceste fapte sunt faptul că creează pentru victimă o stare de nesiguranță, de invadare a spațiului personal și de lezare a demnității sale.
Fundamentul acestor comportamente este întotdeauna obiectificarea persoanei, în sensul hiper-sexualizării sale, chiar dacă nu sunt folosite termeni obsceni în acest demers. De altfel, nu este un fapt necunoscut că majoritatea victimelor acestei fapte sunt femei (sau persoane ce se prezintă în societate ca femei).
Și pentru că intuiesc contra argumentul „Pai stai măi Laura, că dacă cineva te fluieră pe stradă de fapt îți face un compliment”, o să explic puțin de ce nu e chiar așa.
Spre deosebire de complimente, care în general sunt făcute pentru a consolida o relație interumană, pentru a face persoana căreia i-l adresezi să se simtă bine și să-i dai un mic ego boost, pe baza unui consimțământ implicit (fie fiindcă vă cunoașteți și-ți permiți să o faci, sau contextul e de așa natură), comportamentele de mai sus sunt făcute în general fără vreo pretenție de consimțământ din partea celeilalte persoane, și în general doar în scopul obiectificării.
Mai mult, au un efect asupra dinamicii dintre persoane, cel care fluieră impunându-se ca persoana dominantă. Iar dinamica asta distorsionată pe care o vedem în fiecare zi poate duce la forme mult mai grave de violență.
Ce nu este hărțuirea stradală?
Deși prima reacție (intuitivă și justificată de altfel) ar fi să spui „Bine bine, dar ce zici tu acolo nu e infracțiune?”, o sa te dezamăgesc și o sa te anunț că legea penală nu pedepsește acest comportament. Hai să vedem de ce.
Există în codul penal două infracțiuni la care am fi tentați sa mergem. Prima dintre ele fiind Hărțuirea, pe care o găsim în art. 208 NCP:
„(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.”
Această infracțiune e o specie atenuată a amenințării, făcută prin urmărire/supraveghere, sau, în forma ei atenuată, prin apeluri telefonice/mesaje multiple.
Deci dacă fostul partener din relația aia toxică din care de abia ai reușit să ieși te sună încontinuu și-ți scrie inclusiv pe mail ca să te motiveze să vă împăcați, există temei pentru ca tu să depui o plângere penală.
Deci, pe de o parte, elementul material al faptei de hărțuire stradală nu se suprapune pe cerințele normei penale. Însă poate și mai important decât atât este faptul că, deși Hărțuirea în sensul legii penale, cât și hărțuirea stradală sunt fapte de obicei, care în general se repetă în timp (pentru existența infracțiunii de hărțuire, este necesară această repetiție în timp), diferența substanțială este că, în cazul infracțiunii, această repetiție are loc față de același subiect pasiv și în cadrul aceleiași rezoluții infracționale.
Iar specificul hărțuirii stradale este că victimele sunt foarte rar aceleași (aproape niciodată), făptuitorul contravenient (da, v-am dat un spoiler, e contravenție) necunoscându-și victimele. Cu toate astea, chiar dacă te fluieră cineva pe strada o dată sau de două ori, efectul e același, îți simți atacată demnitatea și în cazul unui act unic din partea unei persoane.
Cea de-a doua opțiune ar fi infracțiunea de hărțuire sexuală, art. 223 NCP:
„(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”
Redundant deja să explic cum norma penală acoperă o categorie foarte limitată de fapte și doar atunci când există un raport de muncă (sau unul similar, între colegii dintr-un ONG spre exemplu).
Și asta e tot. Pentru un comportament atât de dăunător și inerent discriminatoriu, atât de răspândit în societatea românească unde hărțuirea stradală e justificată ca fiind un flirt sau o glumă, avem 2 articole în tot Codul Penal, și până recent, nici o altă normă care să ne ajute.
Dar apoi, a apărut…
Legea 202/2002, republicată
Care introduce prin modificarea din 2018 sancționarea pe tărâm contravențional a oricăror fapte (și când zic oricăror, nu glumesc, legea contravențională e foarte laxă cu definiția lor) de hărțuire psihologică sau sexuală care nu îndeplinesc cerințele normei penale (dar care creează un mediu ostil și un o stare de disconfort psihologic victimei). Așadar, hărțuirea stradală are un fundament pentru a fi sancționată.
Mai mult, oferă putere de sancționare tuturor ofițerilor și subofițerilor din subordinea MAI (adică jandarmii și polițiștii pot amenda pe loc cetățeanul care-ți face „complimente” pe care nimeni niciodată nu le-a cerut). Sigur, aici problema fundamentală este dacă acești agenți constatatori sunt pregătiți pentru a sesiza și aplica sancțiunile necesare. Părerea generală pare a fi că nu, dar îți las aici un articol ca să vezi de ce.
O poveste despre cum e super ok să hărțuiești pe internet și să nu se întâmple nimic
Vă mai aduceți aminte de Colo? Sunt convinsă că da. Ei bine, o situație similară o întâlnim acum, pe canalul de YouTube al lui Arman Abbasi. Tot conținutul de pe canalul lui este el hărțuind femei pe stradă, cerându-le numerele de telefon sau făcând prank-uri cu tentă evident sexuală. Iar toate, absolut toate persoanele care sunt victimele „farselor” lui sunt femei. Mai mult, în unele video-uri, în special în cele unde tentele sexuale sunt mai evidente, Arman nu e singur, ci însoțit de mai mulți prieteni de-ai lui și uneori și de nepotul său minor.
Audiența lui Arman, după cum ne putem aștepta, este de tineri minori. Iar comentariile de la video-urile sale sunt edificatoare pentru a vedea cum receptează aceștia video-urile sale.
Am menționat mai sus cazul Colo, iar aici o distincție devine foarte relevantă: dacă faptele lui Colo puteau fi încadrate drept fapte penale, în cazul lui acțiunea autorităților a fost foarte promptă, urmărirea penală fiind pusă în mișcare din oficiu imediat ce unul dintre videoclipurile lui problematice a ieșit la suprafață.
În cazul faptelor lui Arman în schimb, autoritățile competente nu s-au sesizat deși chiar o victima a farselor lui a postat o filmare a unei conversații „off camera” cu Arman, în care agresorul recunoaște implicit intențiile sale:
„Cu o femeie care nu poartă sutien? M-am excitat […] Păi e vina ta. Eu nu te ating, dar pot să mă uit”.
Deși au trecut câteva luni de la publicarea videoclipului devenit viral, faptele lui de hărțuire stradală au rămas nepedepsite, deși în principiu sancționarea contravențională este mai ușor de înfăptuit decât sancționarea unei fapte penale comisă în spațiul public virtual.
Educația juridică insuficientă și lipsa unei publicități eficiente a noilor acte legislative care apără libertatea psihică a multor femei face ca, pe de o parte, legea să nu fie previzibilă (majoritatea făptuitorilor nici măcar nu-și dau seama ca faptele lor pot fi sancționate în vreun fel), iar pe de o alta parte, lipsește multe victime de o retribuție necesară. O altă problemă este și pregătirea insuficientă a organelor de constatare în a sesiza, interveni și pedepsi situațiile de hărțuire care nu se încadrează în forma „clasică”, penală, a faptei.
Conform unui articol jurnalistic publicat în data de 28 iulie 2020, Poliția Română a înregistrat în 2018 1.900 de sesizări pentru hărțuire, 2.045 în 2019 și 803 până în mai 2020, încadrate conform definiției din Codul Penal. De la intrarea în vigoare a articolelor despre hărțuire stradală inițiate de Bîzgan, Poliția a aplicat 17 sancțiuni contravenționale. Discrepanța este evidentă și îngrijorătoare.
Recent, o victima a hărțuirii stradale a share-uit o conversație cu un agent de poliție în care i se „explică” că fapta agresorului nu semnifică o infracțiune, și că de fapt „el nu a făcut nimic, practic”. Mai degrabă decât o rea voință a autorităților, conversația relevă o problemă sistemică – lipsa de pregătire a agenților constatatori atât în ceea ce privește legislația în vigoare, cât și inexistența unei conduite potrivite în interacțiunea cu o victima a unei agresiuni. Deși împotriva ofițerului de poliție s-a deschis o anchetă internă, problema este a unui sistem executiv care nu numai că nu aplică mijloacele de protecție pentru cetățeni, dar și descurajează în mod activ victimele să apeleze la organele de ordine publică.
Dar lipsa încrederii în autoritățile statului care împiedică multe victime să ceară ajutorul de teama ridiculizării lor nu este singura problemă. Deși mediul online este un mediu cât se poate de public, nu există legislație adaptată infracțiunilor din online care să poată pedepsi genul acesta de fapte într-un mod eficient, fără a fi nevoie de reinterpretări extensive ale unor norme depășite de realitatea contemporană.
Spre exemplu, în SUA există COPPA (Children’s Online Privacy Protection Rule), un act federal ce impune platformelor de tipul YouTube să ceară consimțământul unui părinte înainte de a prelucra datele personale ale minorilor sub 13 ani. Cum funcționează efectiv este prin obligarea platformelor de a detecta conținut care este adresat minorilor (prin, spre exemplu, tipul de conținut de pe acel canal sau persoanele care apar în videoclipuri; intuim deci că un canal de YouTube specializat în „prank-uri” în care participă și minori ar intra sub reglementarea COPPA).
Un astfel de mecanism legislativ, dacă ar exista și la noi, ar putea impune, spre exemplu, limitări de vârstă pentru vizionarea unor videoclipuri nepotrivite pentru minori, precum canalul lui Arman, și oprirea propagării și normalizării unor comportamente nocive și antisociale.
Iar asta înseamnă că acești creatori de conținut rămân cu paginile de social media (conform legii 202, singura sancțiune care i se poate aplica este o amendă contravențională), prin care pot inclusiv obține foloase materiale – Arman Abbasi are în majoritatea videoclipurilor sale link-uri de sponsorizare de la diverse firme, precum și comisioane din vizionările de pe Youtube în cazul în care videoclipurile de pe canalul lui sunt monetizate.