Mandatul european de arestare și Regatul Unit
5 minute • Bianca Vîlsănescu • 30 septembrie 2018
Avocatul general Szpunar: decizia Regatului Unit de a părăsi UE nu ar trebui să afecteze executarea unui mandat european de arestare emis în cadrul Uniunii.
Legislația UE se aplică atât timp cât Regatul Unit este stat membru
În 2016, Marea Britanie a emis două mandate europene de arestare (“EAW”) în ceea ce privește RO (primul în ianuarie 2016 și cel de-al doilea în mai 2016) în scopul urmăririi penale a infracțiunilor de ucidere, incendiere și viol. RO a fost arestat în Irlanda pe baza acestor mandate de arestare și a fost în custodie de la 3 februarie 2016. RO a ridicat obiecții împotriva predării celui în cauză în Regatul Unit pe baza, printre altele, a problemelor legate de retragerea din UE a Regatului Unit.
Înalta Curte (Irlanda) a decis împotriva RO în toate punctele sale de opoziție, cu excepția chestiunilor legate de consecințele Brexitului. Prin urmare, Curtea de Justiție solicită Curții să stabilească, ținând cont că Marea Britanie la 29 martie 2017,a notificat intenția sa de retragere din UE, incertitudinea cu privire la măsurile care vor fi aplicate după retragerea Regatului Unit, este trebuie să refuze să predea în Marea Britanie o persoană care face obiectul unui MEA a cărui predare ar fi fost necesară în caz contrar.
În avizele de astăzi, avocatul general Maciej Szpunar propune Curții de Justiție să constate că sistemul EAW ar trebui să se aplice în continuare atâta timp cât Regatul Unit este un stat membru. Acesta arată că, din informațiile furnizate de Înalta Curte, nu pare să existe vreun motiv să nu se execute MEA în cauză.
Avocatul general reiterează în primul rând faptul că principiul recunoașterii reciproce, bazat pe încrederea reciprocă, între statele membre, înseamnă că executarea unui MEA constituie regula și că un refuz de executare este o excepție care trebuie interpretată în mod strict. Avocatul general observă că niciunul dintre motivele obligatorii sau opționale pentru neexecutarea mandatului european de arestare nu este prezent în cazul în cauză. În mod specific, instanța irlandeză a concluzionat că, cu excepția consecințelor Brexitului, nu există o altă obiecție cum ar fi un potențial tratament inuman sau degradant în ceea ce privește predarea RO în Regatul Unit.
În continuare, avocatul general examinează dacă notificarea făcută de Regatul Unit cu privire la intenția sa de a părăsi UE afectează în vreun fel executarea mandatului european de arestare. El respinge argumentul RO, potrivit căruia notificarea de retragere din Regatul Unit constituie o circumstanță excepțională care necesită neexecutarea unui MEA. În opinia sa, atâta timp cât un stat este încă membru al UE, legislația UE se aplică, inclusiv dispozițiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare1 și datoria de predare a celui în cauză.
Pe de altă parte, potrivit avocatului general, nu există indicații concrete potrivit cărora circumstanțele politice care preced, dau naștere sau succedă notificării de retragere sunt de natură să nu respecte conținutul material al deciziei-cadru și drepturile fundamentale consacrate de Carta a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. El susține argumentul conform căruia Regatul Unit a decis să se retragă din UE, nu să nu renunțe la statul de drept sau la protecția drepturilor fundamentale. În consecință, în opinia avocatului general, nu există niciun temei pentru a pune sub semnul întrebării angajamentul continuu al Regatului Unit față de drepturile fundamentale. Mai mult, Regatul Unit va continua să rămână supusă normelor de drept intern și internațional care impun obligații Regatului Unit în contextul extrădării.
Pe această bază, avocatul general propune autorităților judiciare de executare să se poată aștepta ca, în momentul executării MEA, statul membru emitent să se supună conținutului material al deciziei-cadru, inclusiv situațiilor post-renunțare după plecarea statului membru emitent Uniunea Europeana. Această prezumție poate fi făcută dacă alte instrumente internaționale vor continua să se aplice statului membru care a părăsit UE. Doar dacă există dovezi concrete care să arate contrariul, autoritățile judiciare ale unui stat membru pot decide să nu execute mandatul de arestare.
În cele din urmă, avocatul general subliniază că dacă Curtea de Justiție nu mai are competență după 29 martie 2019 nu constituie un obstacol în calea predării RO în Regatul Unit. Avocatul general constată că decizia-cadru a fost adoptată în 2002, însă Curtea de Justiție a obținut competența deplină în ceea ce privește interpretarea deciziei-cadru la 1 decembrie 2014, adică la cinci ani de la intrarea în vigoare vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009. În consecință, înainte de acel moment nu a fost posibil ca un astfel de caz să fi ajuns la Curte și nicio instanță britanică nu ar fi putut să înainteze Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare înainte de această dată , în ciuda faptului că UE a fost ferm ancorată în ceea ce privește statul de drept, inclusiv accesul la justiție.
