⬅ ÎNAPOI

Un roman ca o dantelă – Însinguratul, Eugen Ionescu

însinguratul eugen ionescu

Am băut paharul dintr-o înghițitură: a fost ca și cum soarele ar fi intrat și în mine. Poți fi fericit când stai deoparte și nu faci decât să privești. (E.I.)

Ce e aia liniște?

Aproape orice perioadă caracterizată printr-o anume criză presupune cu necesitate două atitudini, în aparență contradictorii, dar care în realitate se completează perfect reciproc. Pe de o parte, e bine să te informezi – să ai informațiile esențiale, să le ai din surse sigure, să fii super atent să faci diferența între ce e autentic și ce e, poate, fake news

Pe de altă parte, cred că e indicat să înțelegi că, de la un punct încolo, viața își urmează cursul, fie că te enervezi tu sau nu, fie că țipi pe facebook cu caps lock despre cât de nenorociți sunt unii sau alții. N-are rost să țipi pe facebook cu caps lock despre cât de nenorociți sunt unii sau alții. Asta nu o să-i norocească. Sau desnenorocească. Sau anenorocească. Well, am repetat de suficiente ori cuvântul în diferite forme cât să nu mai aibă sens – exact ca nervii și încrâncenarea bolnăvicioasă.

Uneori e pur și simplu nevoie să te liniștești, iar liniștea e cu atât mai necesară (și, poate, mai profundă) într-o perioadă de criză. Ești surprins, alertat, furios, nemulțumit, dar e firesc să treacă. Vorba cântecului, nimeni în afară de voi nu poate să vă elibereze mințile. Să le manipuleze și stârnească, sure. Dar nu vă așteptați la liniște de la mass-media :) . 

Dar te poți abona la newsletterul nostru, ca să primeștii chestii interesante și utile.

Ce e un catharsis?

Aici intervine ceea ce au numit grecii catharsis, purificarea, eliberarea, consumarea prin artă, uitarea. Prietenii mei juriști poate mă vor corecta și vor zice că nu e vorba de consumare, ci de epuizare, dacă vrei ca arta să-și producă pe deplin efectele, să meargă până la capăt. Dar nu vreau să meargă până la capăt. E nevoie să mai rămână ceva și din tine, altfel, experiența artistică ar fi mai degrabă o seducție decât o îndrăgostire. Și-ar fi trist.

Să trăiești o viață de parcă n-ai trăi-o, cu o intensitate care se concentrează pe ce e important, pentru că-n literatură există o ordine și o grație pe care cu greu le poți găsi în realitate. Nici nu știu dacă le găsești vreodată sau mai degrabă le creezi – dar asta e o altă problemă și poate o vom discuta cu ocazia altui articol.

Citește și: ce să faci ca să nu o iei razna în pandemie

Un roman de dantelă 

Micro-romanul lui Eugen Ionescu Însinguratul uimește prin suplețea lui, prin delicatețea irezistibilă cu care realizează acest catharsis. În ciuda amărăciunii amețitoare, a tristeții care atinge puncte culminante, cartea e frumoasă ca ușurătatea unei după-amiezi. Te-ntrebi la un punct care e diferența dintre o emoție și o emoție cultivată, educată, instituționalizată. Nu știi niciodată ce se întâmplă cu adevărat – nimeni nu știe. Cu atât mai puțin protagonistul. În ȋnsingurarea lui firească, protagonistul ionescian nu are nevoie de nume, pentru că nu simte necesitatea de a fi strigat. În ȋnsingurarea naturală, şi de aceea desăvârşită, viața este simplă şi volatilă, ca o dantelă sau un dres de mătase. Pentru că nu e impusă de exterior, pentru că nu e impusă de boală sau de moarte, ȋnsingurarea lui ȋnfloreşte ȋntr-o fericire onestă.

Simplitatea trăirii, simplitatea de a nu cere nimic nimănui, simplitatea de a nu pretinde – toate acestea se resimt pe parcursul micro-romanului, atât la nivelul conținutului, cât şi la nivelul formei. Frazele au adesea o muzicalitate internă, care le face atât de plăcute la citit. Substratul filosofic-amețitor al operei se face simțit în mod natural, pare că toate gândurile lui nu au fost niciodată altceva decât gândurile tale. Simți că nu poți să nu-l înțelegi. 

În Însinguratul, ne sunt relevate ȋncă de la ȋnceput convingerile politice originale ale personajului – sau, cum s-ar zice, lipsa oricăror convingeri politice – câtă libertate :) : Nu eram un revoltat. Nu eram nici un resemnat, căci nu știam la ce ar trebui să renunț sau ce societate să am în vedere ca să trăiesc fericit

Mi se pare totuşi mai potrivită prima variantă, pentru că are convingerile politice cele mai sincere pe care le poate avea un om, pentru că recunoaşte că nu ştie la ce să se aştepte, nu ştie ce să regrete, nu ştie la ce ar trebui să spere. Nimeni nu ştie. Nici măcar ȋn momentele de mare criză nu ştim exact și precis cum ar trebui depăşită o criză. Nu-ți poți ȋnchipui sfârşitul unui eveniment ȋn mijlocul căruia te afli, deşi, după cum remarca Harari ȋntr-una dintre lucrările sale, pentru istorici e mult mai uşor să spună, mult mai târziu, după ce toată povestea s-a ȋncheiat: dar era evident că aşa o să se ȋntâmple!.

Protagonistul ionescian recunoaşte deschis nu numai că nu ştie cum să-şi imagineze o societate viitoare, ci că nu ştie nici măcar ce societate ar trebui s­ă-şi dorească. De aici relaxarea şi liniştirea pe care cred că le poate aduce lectura acestei cărți: ȋntr-o societate dominată de ȋncrâncenare, mai ales ȋn contextul ȋn care ne găsim, ȋntr-o lume ȋn care suntem atât de siguri de atâtea lucruri, puțină ȋndoială nu poate face rău. 

Puține ȋntrebări, puțină circumspecție, puțină taină. Nu ȋn sensul mistic sau măcar metafizic, ci pur şi simplu ȋn recunoaşterea faptului că nu ştim ce o să fie şi, uneori, poate nu ştim nici măcar ce ar trebui să vrem să fie.

Poză de maadhuri g, sursa: pexels.com

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *

    code