account bank banking 862730

Falsul intelectual

15 minute • Ionuț Giurge • 31 iulie 2019



Falsurile în înscrisuri sunt prevăzute în Titlul VI, Capitolul III din Codul Penal. Abordarea legiuitorului cu privire la aceste infracțiuni este cea potrivit căreia, în principiu, se incriminează distinct atât fapta care creează o stare de pericol și care din punct de vedere conceptual reprezintă un act de pregătire (falsificarea unui înscris), cât și fapta de a utiliza înscrisul respectiv[1].

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a infracțiunii,
trebuie stabilit ce se înțelege prin noțiunea de „înscris” în sensul legii
penale. După cum s-a subliniat în doctrină[2], pentru a putea vorbi de
un înscris în sensul prezentului capitol, acesta trebuie să îndeplinească
următoarele atribute:

  • Să reprezinte materializarea unei manifestări de voință stricto sensu sau atestarea unor fapte cu relevanță juridică. Această cerință presupune existența unei legături între manifestarea de voință și suportul material în care aceasta este încorporată, care trebuie să fie vizual perceptibil iar manifestarea de voință să fie comprehensibilă pentru cel puțin o anumită categorie de persoane[3].
  • Înscrisul să aibă aptitudinea de a dovedi o situație cu relevanță juridică. Altfel spus, dacă înscrisul ar fi falsificat, această falsificare să poată produce o reprezentare greșită a realității generatoare de consecințe juridice.
  • Autorul înscrisului să fie determinat sau determinabil. Această cerință presupune ca autorul manifestării de voință să poată fi identificat, nefiind necesar ca acesta să figureze în mod expres în înscris. În acest sens, nu vor avea relevanță pentru infracțiunea analizată înscrisurile anonime deoarece manifestării de voință nu i se poate atribui un emitent.

Avem nevoie de ajutorul tău să creștem! Dă-ne un share.

Tot ca o chestiune prealabilă merită menționată diferența între noțiunea de „fals intelectual” și cea de „fals material”. Falsul material presupune un raport de non-identitate fie între autorul aparent și cel real al înscrisului, fie între manifestarea de voință de la momentul întocmirii actului și cea rezultată în urma alterării sale ulterioare, în vreme ce falsul intelectual presupune un raport de non-identitate între conținutul pe care acesta este destinat să îl probeze și realitatea faptică[4].

Falsul intelectual este prevăzut de art. 321 C. Pen.,
text care incriminează în alin. (1) „Falsificarea unui înscris oficial
cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele
date sau împrejurări
”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5
ani. Potrivit alin. (2), tentativa se pedepsește.

Conținutul acestei infracțiuni presupune, printre altele,
stabilirea sferei de incidență a noțiunilor de „înscris oficial” și de
„funcționar public”.

Ce este un înscris oficial?

Prin înscris oficial, conform art. 178 alin. (2) C. Pen., se înțelege:

  • un înscris care emană de la o autoritate
    publică, instituție publică sau persoană juridică care administrează sau
    exploatează bunuri proprietate publică;
  • un înscris care emană sau aparține unei persoane
    care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
    autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
    acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (notari
    publici, executori judecătorești, avocații atunci când exercită atribuții de
    autoritate publică).

În doctrină[5] acest mod de reglementare
a fost criticat, afirmându-se că de esența unui înscris oficial este faptul că
acesta încorporează o manifestare de voință ce reprezintă exercițiul
autorității de stat, iar nu simpla identitate a emitentului său, care nu poate
acționa niciodată în mod exclusiv în domeniul public. Astfel, formularea largă
a textului face ca anumite acte care au natura juridică a unor înscrisuri sub
semnătură privată să fie considerate, în ceea ce privește domeniul penal, drept
înscrisuri oficiale.

Cine este funcționarul public?

Conform art. 175 alin. (1) C. Pen., prin funcționar public se înțelege persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

  • exercită atribuții și responsabilități,
    stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
    legislative, executive sau judecătorești;
  • exercită o funcție de demnitate publică sau o
    funcție publică de orice natură;
  • exercită, singură sau împreună cu alte persoane,
    în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane
    juridice cu capital integral sau majoritar stat, atribuții legate de realizarea
    obiectului de activitate al acesteia.

Totodată, conform alin. (2), este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată.

Valoarea socială protejată de norma de incriminare o
reprezintă încrederea publicului în veridicitatea conținutului unui înscris
oficial[6]. În subsidiar, textul
protejează și relațiile sociale referitoare la corecta îndeplinire a
atribuțiilor de serviciu, având în vedere că fapta este săvârșită de către un
funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu[7].

Obiectul material.

Obiectul material al infracțiunii îl constituie înscrisul oficial falsificat, care devine în parte și produsul infracțiunii[8].

Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunii îl reprezintă funcționarul public (în sensul redat mai sus) aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Fapta poate fi comisă și în coautorat (e.g. atunci când membrii unei comisii atestă unele fapte neadevărate cu prilejul întocmirii unui act), în forma instigării sau în cea a complicității. În situația în care un funcționar public atestă fapte sau împrejurări contrare realității deoarece o altă persoană i le-a expus în acest mod, în sarcina sa nu se va putea reține această infracțiune întrucât este comisă din culpă, însă, în sarcina persoanei care a determinat întocmirea înscrisului în acest mod se va reține o participație improprie la infracțiunea de fals intelectual[9].

Subiectul pasiv al infracțiunii îl constituie autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia funcționarul își exercită atribuțiile de serviciu, întrucât prestigiul și autoritatea acestora sunt periclitate prin defectuoasa îndeplinire de către funcționarul public a atribuțiilor ce îi revin. Totodată, un subiect pasiv eventual îl poate constitui persoana fizică sau juridică la care înscrisul oficial falsificat se referă[10].

În doctrină s-a susținut[11]situația premisă
a falsului intelectual o constituie preexistența unei situații de fapt care să
impună redactarea înscrisului respectiv, argumentându-se în sensul reținerii
unei infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale dacă această condiție
nu este îndeplinită.

În doctrină a fost menționată și problema simulației[12], însă, așa cum bine s-a
observat[13],
aceasta privește mai degrabă situația falsului în înscrisuri sub semnătură
privată, întrucât este greu de imaginat o situație în care legea ar permite
unui funcționar public să recurgă la o simulație cu ocazia exercitării
atribuțiilor sale de serviciu iar această faptă să nu intre în sfera ilicitului
penal.

Latura obiectivă.

Conform normei, infracțiunea prezintă un conținut alternativ, putând fi săvârșită în două modalități, fie una comisivă, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, fie una omisivă, prin neconsemnarea unor fapte sau împrejurări pe care înscrisul era destinat să le probeze, cu ocazia întocmirii acestuia de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Practic, falsul intelectual presupune o inegalitate între realitate și cele consemnate în înscris[14].

Atestarea presupune faptul că funcționarul public consemnează, cu ocazia întocmirii înscrisului oficial, fapte sau împrejurări care sunt contrare adevărului, în vreme ce omisiunea inserării unor date sau împrejurări presupune neconsemnarea acestora cu ocazia întocmirii înscrisului, deși funcționarul public avea această obligație iar înscrisul oficial era menit să probeze acele date sau împrejurări[15].

Pentru a putea reține această infracțiune este esențial ca
denaturarea adevărului să fie comisă cu ocazia întocmirii unui înscris
oficial
de către funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu și competent
să întocmească acel înscris[16].

În situația în care în aceeași împrejurare, cu ocazia întocmirii
înscrisului oficial, funcționarul public atestă fapte contrare adevărului și
omite să consemneze anumite date sau împrejurări, se va reține o singură
infracțiune în forma unității naturale colective, fapta fiind una cu conținut
alternativ[17].

Pentru a face distincția între falsul material în înscrisuri
oficiale comis de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu, în forma contrafacerii, și falsul intelectual s-a propus drept
criteriu existența unei stări de fapt care să genereze întocmirea înscrisului
oficial[18]. Astfel, întrucât ambele
situații presupun săvârșirea falsului cu ocazia întocmirii actului, în măsura
în care înscrisul a fost redactat ca urmare a unei stări de fapt ce a impus
întocmirea sa, se va reține fapta prevăzută de art. 321 C. Pen.; în caz
contrar, dacă funcționarul public a plăsmuit în totalitate înscrisul oficial,
fapta sa se va încadra în prevederile art. 320 C. Pen.


Ultimele noastre postări:

Latura subiectivă.

Infracțiunea de fals intelectual se săvârșește cu intenție directă
sau indirectă. Dacă fapta este comisă din culpă, ea s-ar putea încadra în
prevederile referitoare la neglijența în serviciu[19].

Fapta se consumă atunci când actul falsificat a fost
perfectat (prin semnare, ștampilare, etc.), nefiind necesar ca acesta să fi
intrat în circuitul juridic și să fi produs consecințe juridice[20].

În situația în care, în aceeași împrejurare funcționarul
public nu doar că atestă împrejurări neadevărate, ci și contraface subscrierea
unei alte persoane, atunci se va reține doar infracțiunea de fals material în
înscrisuri oficiale în formă agravată, reținerea unui concurs de infracțiuni
între falsul material și cel intelectual punând probleme din perspectiva
respectării principiului non bis in idem[21].

Principiul non bis in idem presupune că …
Author

De asemenea, dacă funcționarul public, după săvârșirea
infracțiunii de fals intelectual, revine asupra mențiunilor cu caracter fals,
fapta sa nu va avea un caracter infracțional. Însă, dacă revine asupra unor
alte mențiuni și le alterează, de natură a produce consecințe juridice, se poate
reține în sarcina sa un concurs de infracțiuni între falsul intelectual și cel
material[22].

Având în vedere că abuzul în serviciu are un caracter de normă subsidiară față de orice altă formă de încălcare a atribuțiilor de serviciu, prezenta infracțiune va avea prioritate și nu se va reține în concurs cu infracțiunea de abuz în serviciu[23].

Exemple din jurisprudență.

„In modalitatea reținută, faptele inculpatului  X X de a  determina pe inculpata X X și pe inculpata  X X , la datele de 11.10.2012 ( pe inculpata X X) si respectiv 29.05.2013 și 05.07.2013 ( pe inc. X X ) sa completeze adeverințele nr. 2013 /11.10.2012 , respectiv nr. X si nr. X , cu datele necorespunzătoare adevărului , constituie instigare la fals intelectual in forma continuata , fapta prev. de art. 47 Cod penal rap. la art. 321 alin. 1 Cod pen, cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal.

Faptele  inculpatului  X X care , la data de 10.07.2013 , cu ocazia încheierii si autentificării contractului de întreținere a declarat in fata notarului public , in mod nereal , faptul ca imobilul care face obiectul tranzacției a fost construit in anul 1967 de către numitul X X , in timp ce era văduv si necăsătorit , determinând prin acțiunile sale notarul sa întocmească un înscris oficial in care sa ateste împrejurări necorespunzătoare adevărului întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de fals in declarații , fapta prev. de art. 326 Cod penal si a participației improprii la fals intelectual , fapta prev. de art. 52 alin. 2 Cod penal , rap. la art. 321 alin. 1 Cod penal, toate cu aplic. art. 38 alin.1 Cod penal.

Fapta inculpatei X X , care la data de 11.10.2012 , in calitate de secretar al Primăriei Com. X , a completat si semnat adeverința nr. X conținând date necorespunzătoare adevărului , întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 321 alin.1 Cod penal , infracțiunea consumând-se la momentul in care adeverința a fost semnata de Primar , ea fiind apta de a produce consecințe juridice.”[24].

„Activitatea infracțională a inculpatului MS constând in determinarea, cu intenție, prin intermediul învinuitului H M, a numitelor M D si S (fosta J) C (cu privire la activitatea cărora avea atribuții de control), sa insereze in cuprinsul hotărârilor 664/16.11.2007 si 669/30.11.2007, ale Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Vaslui, mențiunile privind acordarea terenurilor „de la SC V SA Huşi” deși cunoștea faptul ca in cadrul ședințelor comisiei nu se discutase nimic referitor la acordarea terenului de la SC V SA Huşi, si ca acest lucru nu reprezintă voința membrilor comisiei, stabilita prin vot potrivit legii, in scopul de a realiza reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Municipiul Huşi, a căror vânzare la un preț redus o pretinsese si o stabilise in prealabil, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de instigare la fals intelectual”[25].

Falsul intelectual

Bibliografie.


[1]
Sergiu Bogdan (coord.), Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul Cod Penal,
Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed.
Universul Juridic, București, 2014, p. 537.

[2]
Ibidem, pp. 538-539.

[3]
În sens contrar, argumentându-se că ar putea fi considerate înscrisuri și
anumite documente informatice, netipărite, a se vedea Cristina Rotaru,
Andra-Roxana Trandafir, Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială II. Curs
tematic. Ediția 3. Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 372.

[4]
S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., pp. 539-540. În același
sens, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu et. al, Noul Cod penal comentat. Partea
specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 649.

[5]
S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., p. 542. În sens asemănător,
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Curs universitar,
Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 630.

[6]
S Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., p. 544.

[7]
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu et. al, op. cit., p. 649. În sens contrar,
argumentându-se că infracțiunea nu ar avea o valoarea socială protejată
secundară, Matei Basarab, Viorel Pașca et. al., Codul penal comentat, Vol. II.
Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 832.

[8]
Ibidem, p. 649. În același sens, Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea
specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p, 392; Octavian Loghin,
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ediția a IV-a, Ed. Casa de
Editură și Presă „ȘANSA” S.R.L., București, 2001, p. 539; Vasile Dobrinoiu,
Norel Neagu, op. cit., p. 629. În sens contrar, susținându-se că fapta
nu ar avea un obiect material, a se vedea C. Rotaru, A-R. Trandafir, V.
Cioclei, op. cit., p. 385.

[9]
C. Rotaru, A-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 386.

[10]
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pașcu et. al., op. cit., p. 650.

[11]
C. Rotaru, A-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 387.

[12]
Ibidem, p. 388.

[13]
S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., p. 547.

[14]
Ibidem., p. 544.

[15]
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 631.

[16]
Ibidem, p. 632. În același sens, C. Rotaru, A-R. Trandafir, V. Cioclei, op.
cit.
, p. 388.

[17]
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 632.

[18]
C. Rotaru, A-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 390.

[19]
Ibidem, p. 391.

[20]
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 634.

[21]
S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., pp. 544-545. În sens
contrar, M. Basarab, V. Pașca, op. cit., p. 835.

[22]
S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit., p. 545.

[23]
Ibidem.

[24]
http://portal.just.ro/189/Lists/Jurisprudenta/Attachments/987/5469%20fals%20intelectual.txt.

[25] http://portal.just.ro/89/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=359.

Poza rawpixel.com de la Pexels

Un răspuns

  1. Bună ziua
    Primesc cu regularitate newsletters de la dvs. și le citesc cu satisfacție intelectuală datorită calității lor.
    Din acest motiv mă simt încurajat să vă prezint următoarea situație.
    Un succesor sezinar a descoperit, la mai multă vreme de la decesul autorului său, că acesta poseda un imobil teren cu construcție achiziționat cu act de vânzare-cumpărare autentic și înregistrat fiscal pentru care a plătit impozit la percepția vremii. După ce a făcut intense investigașii la autoritățile locael, arhive nationale, etc. , a constatat că respectiva proprietate nu a fost înstrăinată și nici nu este revendicată de nimeni. Ca atare s-a adresat DGILT respectiv pentru plata taxelor conform Codului Fiscal. Aici i s-a răspuns că rolul autorului său a fost închis, ca urmare vinderii clădirii de pe acel teren conform unui înscris Foaie Matricolă – document intern al autorității fiscale locale fără efect juridic. Investigând în continuare persoana a constatat că în documentul intern citat se făcuse o eroare de înscriere, în realitate fiind vorba de alt imobil clădire. Succesorul a produs dovada materială a acestei erori către DGITL însă nu i-a fost luată în considerare S-a adresat deci instanței de CA care, culmea absurdului, a decis, fără motivare și fără a pune opimia sa în discuția părților, că petenta „se pare că a pierdut posesia”. și că bine face DGITL că refuză redeschiderea rolului. (In paranteză fie spus, impozitul pe teren și clădire îl plătește obligatoriu proprietarul nu posesorul. Acest „amănunt” legal esențial i-a scăpat judecătoarei) .Aceasta în pofida axistenței actului de proprietate și a dovezii erorii din documentul intern al DGITL existente în dosarul cauzei.
    Comentând situația arătată, putem spune că funcționarul public Din DGITL care a semnat înscrisurile în care afirmă că „petenta nu face dovada proprietății nici pentru ea nici pentru autorul ei” deși avea documentele doveditoare a situației reale pe care însă nu le-a comentat deloc, a comis un fals intelectual și a și făcut uz de acesta ?
    Cu deosebită considerație,

    Ing. Constantin Săndulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.